Întâlnirea

Îl remarcasem în avion. Stătea pe al treilea rând în fața mea, în șirul alăturat, amândoi ocupând locurile de lângă culoar. Citea de zori dintr-o carte groasă și mare, iar din când în când își întorcea privirea spre mine. Părea a fi apropiat anilor mele, dar cum ghicitul vârstei nu era punctul meu forte, putea foarte bine fi mai tânăr, ori mai bătrân.

“Hey, încotro te îndrepți?” mă surprinse întrebarea bărbatului ce se opri lângă mine, urmărindu-mă cum priveam plină de curiozitate panoul mare cu plecări cocoțat deasupra standului celor de la Național Express. L-am recunoscut repede pe tipul din avion. 

“Mă îndrept spre Mansfield” îi răspund în românește, fără să realizez că eram deja în Londra și că exista posibilitatea ca omul de lângă mine să nu înțeleagă. Oboseala îmi storcea cu putere ultima vlagă, însă am reușit să remarc că bărbatul, cocoșat puternic de două bagaje imense, nu aducea nicidecum a român.

Îmi zâmbi senin, rostind câteva cuvinte în românește, cu accent stricat, greoi, dar simpatic în același timp. “Eu sunt student la medicină, la Iași. Nu vorbesc bine românește.” O surpriză plăcută îmi lumină ochii, dar și sufletul. 

“Eu sunt asistentă medicală” îi răspund în engleză, tot cu un accent greoi, stricat, gândindu-mă la coincidența de a fi din domenii ce se întrepătrund.

“Și te îndrepți către Mansfield, corect?”

“Corect” îi răspund, zâmbind ca un copil căruia tocmai i-a fost înțeleasă exprimarea.

“Nu te așteaptă nimeni la aeroport?”

“Nu, din păcate. Este prima oară când ajung la Londra. Nu cunosc pe nimeni în țara aceasta dar tocmai am încheiat un contract de muncă cu un spital din Nottinghamshire” încep a-i turui pe repede înainte, adăugând și greșeala de a nu îmi cumpăra online biletul spre Mansfield. 

“Nu mai sunt locuri, ne pare rău” ne anunță politicos doamna de la ghișeul de bilete. Apoi foarte surprinsă probabil de cuvintele pe care le rostise, se încăpățână să caute iar și iar prin computerul ei. “Ce are Mansfieldul ăsta așa de important, că nu mai sunt locuri libere în nici un autocar?” se întrebă mai mult ca pentru sine. “Nimic, din păcate. Doar pentru mâine dimineață. La ora 6 ar fi prima cursă” îmi spuse cu sinceră empatie.

Instinctiv, am privit în jur. Zona de sosiri a aeroportului avea suficiente locuri libere. Erau totuși destui călători, mulți dintre ei adormiți pe scaune cu multitudine de bagaje în jur. Era 10 seara într-un sfârșit de octombrie rece iar eu tocmai luam în considerare ideea unei nopți albe în sala rece a aeroportului.

“Bine ai venit în UK! Mă numesc Ali, iar de acum încolo voi fi primul tău prieten pe care îl vei avea aici. Locuiesc în Londra. Permite-mi, te rog, să te găzduiesc noaptea aceasta în micul meu apartament.”

Am căscat ochii atât de larg a mirare, încât noul meu “prieten” îmi zâmbi înțelegător. “Da, evident. Nu ne cunoaștem, abia ne-am întâlnit. Vei spune poate că sunt un nebun.“ Râzând ușor continuă “poate că într-un fel sunt, într-un fel în care societatea aceasta modernă nu poate să-l pătrundă; dar crede-mă, este doar în felul frumos al existenței. Permite-mi, te rog, să fac o faptă bună în seara aceasta. Este important pentru mine, iar pentru tine este și mai important să te odihnești.” 

“Foarte amabil din partea ta, Ali! Nu pot accepta, te rog să nu te superi.”

“Cum dorești, fată frumoasă. Hai să ne așezăm și să ne cunoaștem mai bine. Voi sta o vreme cu tine să-ți țin de urat, dacă nu îți este cu supărare.”

“Nu, nu îmi este cu supărare, bineînțeles. Și apoi tu ești singurul meu prieten de aici, precum ai spus. Numele meu este Dana.”

În următoarea oră ne-am adâncit în povestiri de viață, întâmplări din spital, din universitate. Așa am aflat că Ali provenea dintr-o familie iraniană refugiată de mai bine de 10 ani în Marea Britanie. Părinții lui au luat munca foarte în serios iar în scurt timp au reușit să pună pe picioare un mic restaurant cu bucătărie tradițională. Ali și-a dorit dintotdeauna să devină medic. Sărăcia și mediul ostil în care au fost nevoiți să trăiască o vreme, l-au ambiționat și mai mult în a studia. Frații lui au rămas să ajute părinții cu restaurantul, iar el a luat drumul altei străinătăți. Cel către Iași. Acolo a găsit o facultate pe care și-au permis-o, deoarece în Anglia studiile sunt încă foarte costisitoare pentru un non european.

“Mi-a fost greu la început. Cultural vorbind. În rest, oamenii sunt aceeași peste tot. Bucuria și tristețea, sărăcia și corupția, viața și moartea îmbracă cam aceleași rochii. Aceeași textură, aceleași culori. Doar nuanțele diferă.” Și zâmbi ironic, arătându-mi buzunarul gecii. “Bagă aici 50 lei” adaugă în românește cu același accent stricat, dar amuzant în același timp, făcând aluzie la ceea ce, din păcate, se întâmpla în spitalele românești. ”Vezi, Dana, lucruri ca acestea sunt atat de comune în țările în care democrația este știrbită ori nu există deloc.”

Un apel telefonic ne-a întrerupt brusc.

“As-salamu alaykum! …Da, mama, am aterizat cu bine. Sosesc cam într-o oră. Te rog mult, trimite-mi la apartament o porție de mâncare. Noaptea aceasta un musafir se va odihni acolo iar eu voi rămâne la voi până dimineață…”

Puternic surprinsă de seriozitatea cuvintelor sale, nu am mai reținut ce anume au povestit mai departe .

“Nu ne-am văzut de 7 luni. Abia așteaptă cu toții să ajung. Dana, te rog din suflet, fă-mi bucuria de a accepta ospitalitatea familiei  noastre. Am mult respect pentru românitate iar tu ești parte din ea. Ești parte din poporul ce mă găzduiește, un popor minunat în esența lui.”

Părea că Ali devenise mult prea emoțional, iar eu, deși încercând să rămân în zona raționalului, nu am mai avut puterea de a refuza. Un soi de încredere inexplicabilă mă învălui pe neașteptate. 

Contabilizam toate momentele petrecute de la scurta mea sosire în Anglia, în timp ce autocarul gonea pe autostradă. Ceva de “zile mari” se întâmplase în rutina existenței mele, deși rutina în sine se rostogolise din cuib, luând calea exodului. Tot un fel de act de credință, până la urmă. Pornisem într-un necunoscut, având doar speranța agățată la braț. În rest, impredictibilul, pericolul, hazardul erau acolo, jucând poker la masa destinului. Însă tot acolo erau și îngerii, și arhanghelii, ghidând lumi nevăzute. Cumva începeam să gust din cupa nomadului plecat în căutarea adevărului, în căutarea sinelui, lăsând în seama universului povara existenței. Realizând, într-un context cu totul nou, că ospitalitatea este una dintre cele mai seculare cadouri dăruite muritorilor.

Se spune, și pe bună dreptate, că nimic nu este întâmplător. Că uneori întâlnim oameni mesageri în calea destinului nostru, să ne îndrume, să ne arate, să ne încurajeze, să ne vindece . Pe Ali nu l-am mai văzut de atunci. Mi-au rămas doar amintirile. Calde, senine, curate. Îmbrățișarea frățească de rămas bun și binecuvântările-rugăciune pe care mi le-a dăruit la plecare. Vreau să cred că și-a împlinit visul de a fi medic, de a ajuta comunitățile sărace, de a alina suferințele.

Simona Prilogan, Nottingham, ian 2021

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s