Frunze în vânt de Holocaust (I)

Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului ( 27 ianuarie) a marcat anul acesta 76 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau din Polonia. 76 de ani în care povești nespuse s-au adunat între aripile îngerilor la întâlnirea cu eternitatea, dincolo de strigătul sfâșietor al inocenței.

Încă nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Se estimează că ar fi 6 milioane, iar acestora li se adaugă peste cinci milioane de alte victime: roma, sinti și jenisch, homosexuali, polonezi, sectanți creștini, persoane cu dizabilități, oameni de culoare, prizonieri de război, partizani politici. Cei ce au supraviețuit acestei tragedii apocaliptice au fost singurii în măsură să depună mărturie despre detaliile istoriei ce i-a scris cu fir de foc, să exprime în emoții care este diferența dintre “păcat” și “diavol”, să despice în bucăți “credința” și să o explice cu măsura speranței și a incredibilului, în ciuda manifestării urii în cele mai grotești forme cu putință.

Toate acestea aveam să le înțeleg mai limpede după întâlnirea cu unul dintre cei mai longevivi supraviețuitori ai Holocaustului, Arek Hersh, la unul dintre discursurile sale pe care le ține des la Centrul Național și Muzeul Holocaustului din Nottinghamshire, Marea Britanie.

Povestea de viață pe care aveam să o aflu, a unui băiat evreu care la începutul războiului trăia în sânul familei sale în Sieradz, Polonia, a fost una sfâșietoare, plină de brutalitate și cruzime, greu de imaginat că ar fi fost posibil să se întâmple. 

Fiul unui fabricant de cizme pentru armată, el și cei trei frați ai săi s-au bucurat de confortul unei familii strânse și de plăcerile simple de viață pe care le-a oferit-o Polonia de dinaintea războiului. Când armata germană a invadat Polonia, la 1 septembrie 1939, familia sa a fost închisă în orașul natal, care acum fusese transformat într-un ghetou. Cu toate acestea, la vârsta de 11 ani, Arek a fost trimis în prima sa tabără, la Otoschno. A fost bătut cumplit la sosire, Otoschno urmând să fie scena unor cruzimi de neimaginat în următoarele optsprezece luni. Zilele au constat în 14 ore de muncă forțată, mâncarea fiind extrem de redusă, în timp ce deținuții erau constant  amenințați cu moartea.  Deținuții care cerșeau hrană suplimentară sau urinau fără consimțământ erau spânzurați, iar Arek și colegii săi prizonieri erau obligați să urmărească execuțiile.

Arek își amintește un incident deosebit de crud pe care l-a mentionat și în cartea sa, Un detaliu al istoriei, în timpul căruia a fost executat un tânăr pe nume Shymek. „De două ori acele brute l-au spânzurat și de două ori frânghia s-a rupt, și de fiecare dată, într-o stare îngrozitoare de șoc, el a implorat viața. Cu toate acestea, acei barbari au reușit a treia oară.”

La Otoschno, Arek a supraviețuit prin munca sa de îngrijire a biroului comandantului lagărului, ceea ce i-a permis să fure alimente. După optsprezece luni, a fost unul dintre cei unsprezece dintre cei 2.500 de prizonieri care mai trăiau. În mod miraculos, i s-a permis să plece și să se întoarcă acasă la familia sa. Întoarcerea la Sieradz a fost însă scurtă. După ce a fost acasă doar două săptămâni, naziștii au început să lichideze cei 4000 de rezidenți rămași în august 1942. Fiind împreună într-o mică biserică în așteptarea transportului într-o locație necunoscută, Arek și-a părăsit familia pentru un moment pentru a obține apă. În timp ce era afară, a fost întâmpinat de un gardian nazist care l-a întrebat ce profesie are. Mințind, el a răspuns că este croitor, știind instinctiv că șansele sale de
supraviețuire vor fi sporite prin cunoașterea unei meserii utile. Astfel a fost dus să se alăture unui grup separat de muncitori. Era ultima dată când își vedea familia. „La acea vreme nu știam că mi-au ucis părinții și pe toți pe cei pe care îi cunoșteam.  Au fost duși într-o pădure, gazați într-o dubă și îngropați în trei gropi comune cu alți 65.000. Întreaga mea familie este îngropată acolo, undeva.”

Fiind trimis în ghetoul din Łódź, Arek a găsit o aparentă  consolare într-un orfelinat, pe care îl descrie ca fiind „un refugiu în mijlocul coșmarului meu”. Primit cu căldură de ceilalți băieți care au stat acolo, lui Arek i s-a arătat patul pentru care, pentru prima dată în ultimii ani, va putea dormi singur, confortabil, precum și un dulap și sertare, deși singurele bunuri pe care le mai avea erau trei fotografii ale familiei sale. Într-o relativă stare de pace, Arek urma să-și petreacă următorii doi ani locuind acolo, în timp ce lucra într-o fabrică de textile din apropiere. „Totul era mult mai bine acolo”, își amintește el, „Nu mai trebuia să dorm pe o saltea umedă într-o cameră rece și înghețată, nu mai exista umezeală și mizerie”. În ciuda noului său mediu, evenimentele din anii precedenți încă îi bântuiau mintea tânără. „Nopțile mele erau deseori pline de coșmaruri terifiante, din care mă trezeam tremurând și transpirat”.
 

O binevenită mângâiere a fost trăită mai apoi în prezența unei tinere pe nume Genia, pe care Arek o descrie ca fiind prima sa dragoste. „Era o fată frumoasă; ochi mari și căprui, păr negru și creț și un zâmbet încântător. Doar să o văd și să vorbesc cu ea m-a făcut să mă simt minunat.” Dar în 1944, odată cu înaintarea armatei ruse, s-a luat decizia de a lichida definitiv ghetoul. Populația rămasă, inclusiv Arek, Genia și ceilalți 183 de orfani, au fost forțați să urce într-un tren de marfă pentru o călătorie de două zile. Destinația lor era Auschwitz. Ajunși la cunoscutul lagăr al morții, prizonierii au fost separați în două rânduri, cei care urmau să lucreze și cei care urmau să fie gazați imediat. Această decizie a fost luată de dr. Josef Mengele, infamul ofițer și medic nazist, ale cărui experimente medicale umane mortale și aberante i-au adus porecla „îngerul morții”. Copiii orfelinatului au fost plasați într-un rând, dar, folosind experiența sa de supraviețuire de la Otoschno, Arek a observat că celălalt rând consta din bărbați puternici, relativ sănătoși. Cu gărzile distrase de țipetele unei femei al cărei copil era smuls din brațe, el a luat decizia de fracțiune de secundă de a sări în celălalt rând. A fost o mișcare salvatoare, întrucât Genia și cei mai mulți prieteni pe care i-a făcut orfelinatul din ghetoul Łódź, au fost toți asasinați în acea zi. 

Când i s-a cerut vârsta la sosirea la Auschwitz, Arek și-a folosit din nou experiența pentru a-i păcăli pe gardienii naziști. „Aveam 14 ani când am sosit prima dată, dar le-am spus că aveam 17 ani”, spune el, în timpul discuției sale emoționante, „Dacă ar fi aflat că aveam doar 14 ani, aș fi fost trimis la camerele de gazare”. După ce și-a pierdut toți prietenii, Arek a pierdut apoi singurele alte lucruri pe care le mai avea pe lume, fotografiile familiei și numele său, care, după ce a fost ras în cap forțat, a fost înlocuit cu numărul tatuat prin care a fost etichetat pentru tot restul timpului său la Auschwitz, B7608. Iar în timp ce își spunea povestea traumatică de viață, Arek își ridică mânecile, dezvăluind tatuajul care încă îi marchează pielea brațului stâng.

Viața a fost chiar mai perfidă și mai crudă la Auschwitz decât fusese anterior. Lucrând muncă agricolă, sarcina lui era să are câmpul. „Mi-au adus îngrășământ”, își amintește Arek, „Erau saci de cenușă de la crematoriu. Aruncând-o pe pământ, am simțit în mâini oasele oamenilor pe care i-au ars.” După șase luni în iadul izolat din Auschwitz, Arek a observat o schimbare. „Am auzit trăgând în depărtare. Rușii se apropiau de noi, iar germanii au început să se agite.” În zăpadă, la minus 25 grade și purtând uniformă de tip pijama și saboți de lemn, Arek și restul prizonierilor din Auschwitz au fost mărșăluiți forțat timp de două zile și două nopți. „Cei care nu mai puteau merge au fost împușcați în cap de către un gardian SS care mergea înapoia coloanei.”

Din păcate pentru Arek, cea mai proastă experiență a lui era încă înainte. În ceea ce el numește „trenul condamnării”, 3.000 de oameni au fost încărcați în vagoane platformă, fiind trimiși într-o călătorie de o lună la Theresienstadt. Călătoria a fost concepută pentru a-i ucide pe cei care au supraviețuit cumva la Auschwitz și la marșul forțat prin zăpada rece, mulți murind mai apoi din cauza expunerii la condițiile torențiale și mai mulți încă cedând înfometării. Condus aproape până la nebunie de lipsa de mâncare, Arek a supraviețuit mâncând fâșii de piele dintr-o pereche de cizme. Când armata rusă a eliberat în cele din urmă trenul, doar 600 dintre prizonieri erau încă în viață. “Nu mi-a venit niciodată să renunț, am vrut să trăiesc. Am vrut să supraviețuiesc.”

Primele trei luni departe de ocupația germană le-a petrecut la Terezin, lângă Praga, unde a primit îngrijiri medicale. Apoi a fost transportat într-un bombardier Lancaster către Lacul Windermere pentru a începe o nouă viață în Anglia. La doi ani de la sfârșitul războiului, Arek a aflat că una dintre surorile sale a supraviețuit, scăpând în Rusia. 

Se spune, și pe bună dreptate, că limbajul ochilor este universal. Întâlnirea cu Arek Hersh a fost una de cotitură, citind cu emoție în adâncimea nesfârșită și melancolică din ochii săi negri. Ochi ce nu vor uita niciodată tortura și crima din acei ani diabolici. Ochi ce au străpuns profunzimea barbarismului uman pe care nu va putea să-l ierte.

Mesajul lui Arek Hersh este unul pe cât de simplu pe atât de puternic: “De dragul umanității, să ne amintim întotdeauna că toți bărbații și femeile sunt egali.”

© Simona Prilogan, Nottingham

Imagini din arhiva personală

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s