Gablonzuri

Îmi agățasem ideile de o nădejde puternică, așa cum o mai făcusem cândva, deși de după geamurile mânjite ale realității, suferința îmi sfârteca inima în mii de bucăți. Sângerând, mă priveam într-un trecut în care gablonzurile m-au colorat vesel și jucăuș până la un punct. Un punct temporal în care mi-am restartat tristețea, bucuria și mângâierea, alegând simplitatea în cea mai senină variantă. Nu. Greșesc… Ea m-a învăluit cu forță în labirintul ei plin de necunoscute, în care emoțiile alergau neastâmpărate pe dealurile nedumirii. Sute de întrebări se multiplicau în minte, în timp ce regizori imaginari încropeau scenete captivante în care actorii rânjeau fals în fața neputinței lumii…

“Hey, trezește-te! Este târziu deja. Trebuie să prinzi trenul!” Vocea lui îmi gâdila ciudat urechile, ca o melodie veche, cântată în surdină. Am sărit din pat, hotărâtă să îmi împachetez rapid toate gândurile alături de bagajele ce așteptau cuminți plecarea. Visul încă se plimba ștrengărește pe sub pleoape în timp ce schimbam în St Pancras trenul ce avea să mă aducă spre noua casă. Noua casă… Paterne se aliniau cuminți pe zodiacele timpului. Au trecut 10 ani de când plecasem pe un alt drum. Între timp am croit noi cărări, am zidit noi legături, am îndrăznit să visez, dincolo de imposibil, am pătimit, am lăcrimat alături de zâna-speranță, am luptat, deși se spune că doar soldații luptă, am fost, în cazul acesta,  un soldat în apărarea iubirii… Am traversat continente, am râs, am plâns, am dansat în ploaie, am îngenuncheat în arșiță. Am iubit mult… Așa cum o făcusem întotdeauna…  10 ani și o roată ce se mișcă regulat pe axa timpului. Față în față cu suferința între două uși fatidice.

Un zgomot violent mă trezise, și acum, din starea de letargie în care am căzut, fără să vreau, agonizată de durerea puternică. O durere fizică îngrozitoare ce își ițea ochii dintre cotloanele cele mai adânci ale inimii, acolo unde trădarea înfipse cuțitul ascuțit al minciunii. O ușă se bălăngănea nehotărâtă între două hotare iar eu, somnoroasă încă, îmi ștergeam lacrimile pe furiș, înainte de răsăritul soarelui.

La capătul noptierei așteptau pline de culoare gablonzurile. Le-am învăluit cu privirea, în timp ce șiroaie de amintiri începură a se desprinde de la fereastra sufletului. Nu știu când a trecut timpul, aplecată într-o rugăciune adâncă a inimii. Știu doar că printre gânduri și emoții, albastrul prindea un alt fel de aripi zânei-speranță. Un verde viu se accentua din ce în ce mai puternic într-un miez de zi mângâiat de noi înțelesuri. Trenuri, uși, pierderi și suferințe prindeau alte nuanțe sub zbaterile de aripi ale nădăjduirii. Toate păreau de acum o înșiruire de lucruri și evenimente de care mă detașam încet, încet. Un alt fel de… gablonzuri.

Simona Prilogan

Imagine: Annie SprattPixabay

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s