Keep an eye on…

Am ajuns la gară în timp pentru trenul de 17:35 spre Leeds. O gara pustie își tăcea simțurile printre panouri care atenționau mulțimea (care mulțime!?) că este cerut prin lege distanțarea persoanelor. Doi angajați ai companiei feroviare m-au întâmpinat la intrare. Mi-au zâmbit prietenos, cu ochii, în timp ce scanam biletul primit pe email. Le-am răspuns printr-un zâmbet mai mult complice pentru că în același moment am realizat că îmi lipsea masca. (Masca noastră cea de toate zilele… noua noastră normalitate…)

Peronul înghețase sub povara celor 15 grade cu minus. O liniște șuieră cu voce fieroasă într-un duet cu vântul. Un refren trist se împletea printre cele 5 suflete distantate mult prea regulamentar pe întinderea vastă a gării. Mi-am așezat cuminte masca sub nas, îngăduindu-mi luxul de a respira normal. (În definitiv, nu puneam în pericol viața nimănui…sic!) Tot un lux “normal” și-a îngăduit și trenul, acela de a întârzia 50 de minute, în timp ce noi, cei 5 pasageri, așteptam ascultând cântecul liniștii printre betoane și înșiruiri de drumuri de fier.

“Datorită unor probleme de semnalizare, trenul spre Leeds are întârziere 50 de minute. Ne cerem scuze. Echipajul companiei încearcă să remedieze situația cât se poate de repede”, un nou refren prinzând glas, derulându-se la urechile noastre cu o frecvență de aproximativ 5 minute. 

Soneria telefonului a sosit la timp cât să mă descurce dintre angoasele unei înserări friguroase: “Alo, draga mea, hai să îți povestesc. Azi din nou (!!!!) am făcut testul vieții. Știi tu, betigasul buclucaș care trece prin gură apoi prin năsuc. (Ce noroc că nu trebuie să-l băgăm și-n c*r înainte de nas!)“  Vocea Adei tună cu o oarecare doză de ironie și frustrare. Am început să râd, ca de obicei. “Aș, și iar dă-i cu gargară cu sare, 7 tentative, că nah, să fiu sigură, apoi spirt prin nas, păi ști tuu, ce nașpa este să-mi tot îndes dejtu cu spirt până în adâncul adâncului? Dar uite că a ieșit bine. Sunt negativă, draga mea, ne-ga-ti-vă! Eu le tot spun celor din jur că de regulă sunt pozitivă, dar în vremurile astea, oh, să te ferească ăl rău, să scoți perla pe gură, că de îndată te privesc ca pe un ciumat. Tu cum ești? Ai trecut cu bine de securitate? Ai luat destul paracetamol cu tine? … Știi, când erai tu pe moarte, acum 5 ani, cu diagnosticul de gripă și nimeni nu a clipit nici măcar un ochi? Acum frumușel ar trebui să dai în judecată NHS-ul… Trebuia de atunci să faci asta! Mda, poveste tristă și complicată.”  Avea dreptate Ada, ar fi trebuit atunci să caut ochiul dreptății, dar ce sorți de izbândă ar fi avut un “foreigner” ce a avut ghinionul să facă niște complicații foarte grave în urma unei gripe, ajungând pe pragul morții? O minune m-a salvat, semn că da, minunile se întâmplă. În schimb, pentru “greșeala” de a fi bolnavă, mi s-a retras oferta de muncă pentru departamentul radiologiei spitalului universitar din Nottingham, mai apoi din Bournemouth.  Atunci normalitatea nu opera cu chestiuni de carantinare, iar boala m-a necăjit pe o perioadă de 5 luni până când am colapsat. Singurul “tratament” primit de la NHS a fost: “hot drinks and paracetamol” până când infecția și-a întins tentaculele peste tot corpul. 

On Friday, November 11, 2016 9:07 AM, Clegg Tracey (Radiology) <Tracey.Clegg@nuh.nhs.uk> wrote:

Dear Simona

After careful deliberation and a lot of thought I regret to inform you that we will not be able to proceed with your job offer on grounds of your sickness record.

Many thanks for applying in the first place and we wish you well in the future.

Regards

Tracey

Tracey A Clegg

Modality Manager Plain Film

Nottingham University Hospitals

Nottingham

01159249924 X61026/76490

tracey.clegg@nuh.nhs.uk

“Ada dragă, hai să nu aducem Justiția în discuție. Are cine să o facă. Important este, că uite, sunt în viață și acum povestim la telefon. Asta contează. By the way, trenul are întârziere, nu-i așa că viața este frumoasă în nouă normalitate?” Și râdem amândouă ca două apucate. Râdem cu ironie, necaj, năduf, dar și cu bucuria de a ne împărtăși una alteia întâmplările zilei. În definitiv, de ce să fim necăjite? A promis cumva cineva că viața este dreaptă?

Trenul a sosit într-un final. Un vagon gol goluț m-a învăluit cu tihna scaunelor ce își aliniau cuminți noua înfățișare.  Aveam apoi să petrec încă 4 ore de călătorie, din care o oră a fost o inocentă stagnare între Bristol și Cheltenham, undeva într-un nicăieri, datorită tot sistemului de semnalizare. Un alt refren cu un accent strident ne anunța iar la fiecare 5 minute că se fac eforturi extraordinare de a se reduce efectele stagnării, cu scuzele aferente. O forfotă prinse oarecare amploare printre vagoanele trenului. O tanti trecea grăbită când în sus când în jos  vorbind apăsat cu cineva în “căști: ”Doamna din vagonul C nu mai prinde legătura spre Glasgow. Va trebui să se întoarcă în Bristol din Birmingham și să reia călătoria mâine dimineață…” Ce ți-e și cu normalitatea asta? Mă trezesc vorbind singură, cu voce tare… 

Seara aceasta am avut noroc. Nu s-a repetat operațiunea Autobuzul. Nu v-am povestit despre aceea? Ei, a fost interesant de-a binelea. În Derby se crease o forfotă, iar eu cu căștile pe urechi ascultam teatru radiofonic, cu sunetul destul de tare. Se anunțase ceva dar neauzind, am luat drept un anunț obișnuit. La un moment dat, am observant că am rămas singură singurică în vagon, dar nici atunci nu mi-am creat nici o grijă. Noua normalitate era despre asta, în definitiv. Despre singurătate, izolare, depresie, necomunicare. În fine, am revenit cu calmitate la eroii mei din YouTube, când un băiat simpatic m-a bătut ușor pe umăr făcându-mi semn să cobor. M-a văzut de afară și a revenit anume să mă anunțe că trenul nu mai continuă drumul.  Un număr restrâns de pasageri așteptăm de acum cuminți să fim anunțați ce legătură va pune compania la dispoziție. Ni s-a spus să așteptăm câteva minute până se decide. Apoi am fost invitați să ieșim din gară, pe ieșirea din spate, și să așteptăm vizavi cu parcarea de mașini, un autobuz care ne va duce direct la Nottingham. Am pășit, tot cuminți, încolonați unul după altul, respectând regula de distanțare. Acolo, într-un întuneric gros și sub bătaia unui vânt rece, supărat, am așteptat aproape o oră, timp în care ne lungeam cu toții gâturile spre străduța laterală de unde așteptam să apară autobuzul. La un moment dat, un nene de la gară ne-a chemat înapoi, dându-ne poruncă să mergem direct la peronul 6. Noi, tot cuminți, i-am urmat porunca. La peronul 6 însă nu s-a întâmplat absolut nimic preț de vreo 15 minute, când într-un final, o tanti ne-a anunțat “cu bucurie, că trenul spre Nottingham este garat la linia 2”. Bucurie ne-a fost și nouă când în sfârșit, am urcat în trenul înghețat, care în jumătate de oră avea să ajungă în sfârșit la destinație. Iar eu, tot cu bucurie, am răsuflat ușurată,când am pășit în casă, cu o mică întârziere de mai bine de 3 ore  pentru un drum ce ar fi trebuit sa dureze doar 4 ore. (A se nota că eu în ziua aceea lucrasem tură întreagă în clinica din Bristol, și că era abia marți, dintr-o săptămână “full time”. Dacă am avut întrebări retorice? Aș, nu vă mai zic acum, că vă stric duminica…) 

Când vom reveni la normalitate…  vociferări alunecând printre minutele realității. O realitate în care libertatea pare un copil fugărit de pe plantațiile celor avuți, adormind într-un colț ascuțit, zgribulit de frigul unei ierni cutreierate de crivățul incompetenței… Un soi de panică colectivă innegureaza orizontul coborând cerul tot mai aproape de pământ, strivind între gândurile “prizonierilor” speranțe și idei. Normalitatea, ce este de fapt normalitatea? Cine a decis că are cutare sau cutare format, simțire, văz, idealuri, emoții?

Cât despre mine, mărturisesc că prețuiesc viața așa cum o primesc în fiecare dimineață. Pentru ochii care au văzut Moartea, nuanțele realității capătă valențe diferite. Fizica lucrurilor nevăzute, în tandem cu matematica microuniversului sunt aceleași, doar că noi, oamenii, le aplicăm “măști” diferite, în funcție de gradul de interes al fiecăruia. Cât privește normalitatea de azi, pentru că nu m-a întrebat nimeni, îmi protejez scepticismul pentru alte zile, în care probabil vor înțelege și alții că epidemic ori pandemic sunt noțiuni ce joacă ruleta rusească cu chinezăriile vremii. Și în definitiv, ce mai contează dacă este sau nu adevărat. Să vedem ce va urma… Keep an eye on, sfatul medicului de la NHS care mi-a prescris rețeta. 

Simona Prilogan, Nottingham, 21/02/2021

6 comments

  1. da, nenorocitul ala de paracetamol, doua la patru ore, schema sigura, functioneaza perfect…
    da, Anglia sub asediu de covid…
    da, eu lucrand in sistemul de sanatate privat si nu NHS…
    da, sacii de gunoi folositi ca echipament de protectie cand se anunta epidemie de covid, testele de fiecare luni dimineata…
    lockdown, nimeni nimic
    in tesco intru fara masca.
    covid la etajul 1 unde nu sunt dezinfectante pentru maini si nici macar sapun. pachetele cu masti sunt plimbate de colo colo si te intrebi, ce naiba masca sa-ti mai pui? spui doamne ajuta! la etajul 1 e covid, afli cand te intorci pe shiftul de noapte. ce sa te mai intrebi , tu de ce nu ai?
    keep an eye on them! nimeni, nimic! toti sunt ok!
    iti iei geanta si pleci. well done! la hand over toata lumea a fost no concerns and settled…
    shift de noapte! luminile orasului pustiu intr-o tara rece cu zambet fals.
    te imbratisez, sunt cu tine! imi este de suflet tot ce-ai scris! ♥️💯

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s