The Inheritance of Wealth. Justice, Equality, and the Right to Bequeath #Recenzie

Recenzie: Daniel Halliday, The Inheritance of Wealth. Justice, Equality, and the Right to Bequeath, Oxford University Press, 2018.

 În această lucrare, Daniel Halliday elaborează o justificare a taxelor pe moșteniri, bazată pe conceptul de segregare economică, conform căreia taxarea moștenirilor este justificată dacă previne o segregare economică a indivizilor. Conform autorului, această teorie justifică nu numai o taxare pe moșteniri bazată pe o progresivitate în funcție de dimensiunea bazei de impozitare, ci și o progresivitate în funcție de timp, care ia în considerare numărul de transferuri intergeneraționale căruia îi este supus un bun, ca un criteriu pentru dimensiunea taxei impusă în legătură cu respectivul bun. Ideea unei taxe pe moșteniri dublu progresivă, în funcție de avere și de timp, a fost pentru prima dată în mod sistematic elaborată de către filosoful italian Eugenio Rignano, la începutul secolului XX, motiv pentru care această idee este, de obicei, desemnată sub numele de schema Rignano. Halliday, aprobând schema Rignano, argumentează însă, că cea mai adecvată justificare care poate fi adusă unei astfel de scheme nu este cea utilitaristă pe care Rignano însăși a furnizat-o, ci o justificare egalitaristă, concentrată în jurul conceptului de segregare economică.

     Justificarea pe care Rignano a dat-o schemei sale de impozitare pleacă de la o dilemă cu care ideea taxării moștenirilor s-a confruntat în gândirea utilitaristă. Pe de o parte, din perspectiva celui care primește moștenirea, așa cum a argumentat John Stuart Mill, a lăsa indivizii să moștenească averi foarte largi înseamnă a-i depriva de stimulentele de a fi productivi și de a aduce o contribuție societății. Pe de altă parte, din perspectiva celui acordă moștenirea, faptul că averea sa este supusă, după moarte, unei taxe, și, în consecință, faptul că îi este luată posibilitatea de a acorda întreaga avere urmașilor săi, îl deprivează pe acesta de stimulentele de a acumula o avere largă și, în cosecință, de a fi cât mai productiv posibil. Schema Rignano a fost elaborată tocmai pentru a prezerva stimulentele de productivitate atât din partea celui care primește, cât și a celui care acordă moștenirea. În primul rând, bunurile care fac obiectul transferului intergenerațional pentru prima dată, adică bunurile care au fost create de către cel care acordă moștenirea, nu sunt supuse unei taxe (sau sunt supuse unei rate de taxare foarte mici), iar în acest sens sunt menținute stimulentele indivizilor de a fi productivi pentru a lăsa o moștenire urmașilor săi. În al doilea rând, bunurile care fac obiectului actului de moștenire pentru cel puțin a doua oară, sunt supuse unei rate de taxare mai mari, în acest sens, prevenind acumularea de averi uriașe, luând, astfel, șansa celor care primesc moștenirea de a nu fi productivi, la rândul lor. Halliday își exprimă, însă, anumite îndoieli cu privire la această justificare a schemei Rignano, principala fiind aceea că asumpția conform căreia indivizii nu mai au stimulente de acumulare a avuției, odată ce sunt deposedați de posibilitatea de a lăsa acea avere moștenire, este doar o conjectură neprobată. În plus, preocuparea că moștenirea de largi averi ar lăsa beneficiarii fără stimulente, nu mai este valabilă astăzi, dat fiind că ratele de profit sunt mult mai ridicate decât erau în secolul XIX (mutând astfel mai sus, pragul de indiferență între a investi averea moștenită și a o consuma). 

     Însă autorul propune o altă justificare pentru schema Rignano, una bazată pe premise nu utilitariste, ci egalitariste. Justificarea egalitaristă propusă de către autor diverge, în anumite aspecte, de argumentele egalitariste tradiționale aduse în favoarea impozitării moștenirii (care nu urmăreau să justifice și progresivitatea în funcție de timp, specifică schemei Rignano). În primul rând, autorul respinge argumentul egalitarist conform căruia moștenirea de averi nu este justificată pentru că ea presupune a conferi avantaje indivizilor pentru care aceștia nu sunt responsabili (acest argument este bazat pe premisa că numai distribuțiile de avantaje și dezavantaje care sunt un rezultat al alegerilor indivizilor care posedă respectivele avantaje sunt justificate). Pe lângă referirea la obiecția libertariană, adusă de Nozick, că acest argument asumă în mod ilicit că statutul părții beneficiare este perspectiva din care evaluarea moștenirii ar trebui desfășurată, desconsiderând, astfel, faptul că actul de moștenire este un act asimetric, cu titlu gratuit, fiind, astfel, expresia voinței testatorului, și că, în consecință, actul de moștenire trebuie evaluat din perspectiva celui care acordă, nu a celui care primește, autorul aduce, de asemenea, obiecția că argumentul egalitarist de mai sus nu ia în considerare dimensiunea averii care face obiectul moștenirii. Evaluând moștenirile doar prin prisma categoriilor de acțiuni cărora agenților li se poate imputa responsabilitatea, argumentul de mai sus implică faptul că diferența dintre moștenirea de largi averi și cea de bunuri cu valoare mediocră este irelevantă, din moment ce beneficiarii ambelor tipuri de moșteniri nu sunt responsabili pentru beneficiile în chestiune, iar această implicație nu se bucură de o intuiție morală larg acceptată. În al doilea rând, autorul respinge argumentul egalitarist propus de către susținătorii libertarianismului de stânga, care pleacă de la asumpția conform căreia condiția lockeană pentru achiziția proprietății (care invalidează o achiziție de proprietate, în cazul în care aceasta nu lasă posibilitatea altora de a achiziționa resurse în cantitate și de calitate suficiente), este respectată într-o măsură din ce în ce mai mică în condițiile unei creșteri a populației, pe măsură ce, cu fiecare generație de proprietari, proprietățile sunt lăsate moștenire, din ce în ce mai multe persoane fiind deposedate de posibilitatea de utilizare a resurselor, care inițial au fost în mod legitim supuse unui regim de proprietate privată. În acest sens, conform libertarienilor de stânga, deprivarea posibilității de a lăsa orice fel de moștenire este justificată pe temeiul că ea readuce, odată cu transferul de la o generație la alta, societatea la o stare de natură, care repune problema dreptății în achiziție (în loc de cea a dreptății în transfer), reintroducând, astfel, condiția lockeană ca un test-criteriu pentru acordarea titlului de proprietate. Acest argument, însă, conform autorului, nu ia în considerare faptul că bunurile supuse proprietății și care aduc beneficii indivizilor nu sunt în mod necesar resurse naturale, și că alocarea inițială a drepturilor de proprietate maximizează, de fapt, bunurile derivate din resursele naturale (în măsura în care drepturile de proprietate sunt o soluție la tragedia bunurilor comune, generând stimulente pentru producția de bunuri adiționale), acordând, astfel, mai multe, decât mai puține, posibilități generațiilor următoare de a utiliza bunuri spre propriul beneficiu. (Mai mult, conform autorului, schema Rignano este justificabilă în termenii înșiși ai libertarianismului de stânga, pentru că, dat fiind faptul că, potrivit argumentului lockean, dreptul de posesie de sine este capabil să creeze în mod automat drepturi de proprietate în resursele externe, prin efortul depus asupra respectivelor resurse, proprietarul bunurilor care și-a apropiat respectivele bunuri prin propriul efort, este mai justificat în a lăsa moștenire respectivele bunuri, decât este în a lăsa moștenire bunurile aflate în proprietatea lui, dar care nu au fost apropiate prin propriul efort).

     Justificarea egalitaristă pe care autorul o dă în favoarea taxării moștenirilor, în general, și a schemei Rignano, în mod special, este centrată pe conceptul de segregare economică. Autorul merge pe urmele Elizabethei Anderson, care a elaborat în mod sistematic acest concept ca punct de pornire pentru un argument egalitarist în favoarea discriminării pozitive (în lucrarea The Imperative of Integration, PUP, 2011), desemnând prin segregare economică complexul de practici prin care două grupuri sociale au acces inegal la (i) resurse publice și pivate, la oportunități de posedare a resurselor, la (ii) capitalul social, i.e. la rețelele sociale care guvernează accesul la resurse, precum și la (iii) capitalul cultural, i.e. seturile de abilități și preferințe care facilitează integrarea socială și, în consecință, performanța economică. Conform autorului, această segregare este problematică din punct de vedere moral, pentru că ea implică faptul că membrii grupului defavorizat au un statut social inferior membrilor grupului favorizat. Această segregare întărește stereotipuri stigmatizante pe care grupul favorizat le poate aduce grupului defavorizat, afectând demnitatea și respectul de sine a membrilor grupului defavorizat, cu atât mai mult cu cât aceste stereotipuri maschează ca fiind o chestiune de alegere individuală ceea ce, de fapt, este rezultatul unor constrângeri structurale. Conform autorului moștenirile sunt nejustificate în măsura în care ele contribuie la formarea și menținerea segregării economice, iar taxarea moștenirilor este justificată în măsura în care aceasta previne segregarea economică.

     Acest test de verificare a legitimității impozitării pe moșteniri justifică schema Rignano pentru următorul motiv. Bunurile care fac obiectul transferului intergenerațional pentru prima dată nu sunt de natură, prin ele însele, să confere asupra moștenitorului calitatea de membru al unui grup avantajat. Mai degrabă, ele doar confirmă această calitate pentru persoanele care au beneficiat deja de educația și oportunitățile deschise de averea părinților (din moment ce, în general, o persoană nu beneficiază de o moștenire, decât relativ târziu în decursul vieții). Altfel spus, ele nu fac nicio diferență cu privire la menținerea segregării economice, iar, în acest sens, taxarea lor este superfluă. Mai mult, taxarea lor poate avea, în unele cazuri, chiar efectul contrar. În cazul gospodăriilor care au început cu venituri modeste, posibilitatea de a lăsa moștenire averi acumulate de acestea (care trec pragul de impozitare progresivă în funcție de dimensiunea averii) este un factor al mobilității ascendente, care permite reducerea discrepanței dintre membrii grupurilor sociale, pentru generația următoare. Taxarea lor ar avea doar efectul de întărire a segregării deja existente, nepermițând menținerea unei reduceri în inegalitate în generația următoare generației în care respectiva reducere în inegalitate a avut loc. 

     Însă, în cazul bunurilor care fac obiectul transferului intergenerațional pentru cel puțin a doua oară, nu mai putem spune că acestea nu fac nicio diferență cu privire la formarea și menținerea segregării economice. Cumularea averii de la o generație la alta (vorbim aici de acea avere care este suficient de largă pentru a fi impozitabilă pe criterii progresive cu privire la dimensiune) are nu doar (în cazul în care această acumulare s-a produs pornind de la venituri modeste) un rol de menținere transgenerațională a mobilității ascendente, dar, de asemenea (odată ce primul rol a fost satisfăcut), rolul de a crește inegalitatea între beneficiarii moștenirii și ceilalți. Această consolidare și extindere a inegalității, împuternicită de moștenirea bunurilor mai vechi de o generație, se traduce într-o consolidare și menținere a segregării economice în sensul următor. Bunurile vechi de două generații, într-o anumită măsură, bunurile vechi de trei generații, într-o mai mare măsură, și așa mai departe, conferă un avantaj asupra unui individ nu prin actul moștenirii per se, dar prin bunăstarea materială a părinților respectivului individ, care se efectuează în conferirea unui avantaj constând în oportunități și educație crescute pentru individul în chestiune. Acest avantaj este unul la care nu toți membrii societății au acces, neputând să fie moderat prin simpla educație publică, deschisă tuturor. El constă în principal în investirea într-un individ a unui capital nonfinanciar (cuprinzând capitalul social și cel cultural, de mai sus). Autorul se bazează pe studii în psihologie și sociologie care demonstrează modul în care veniturile familiei au un efect (mediat) asupra dobândirii de către copil a abilităților de socializare, de expresie lingvistică, a oportunităților de a aprofunda studiul școlar, etc., care se materializează în performanță mai bună în educație și pe piața muncii. 

    Inegalitatea de avantaj este, într-o bună parte, un construct social – rezultatul faptului că indivizii tratează capacitățile diferite de socializare, de exemplu, sau preferințele culturale mai rafinate ale celor bogați, drept indicii de performanță, și drept criterii de acces la rețele sociale avantajoase și la resurse în educație și pe piața muncii. Inegalitatea de avantaj este, de asemenea, o inegalitate de statut social – capacitățile de expresie mai bune ale unui individ sau preferințele sale mai rafinate este un indiciu al unui statut superior (iar sociologia contemporană, pe urmele lui Bourdieu, confirmă acest fapt). Faptul că inegalitatea de avantaj este un construct social, arată faptul că eradicarea ei nu comportă o pierdere care să fie regretabilă din punct de vedere moral. Faptul că este o inegalitate de statut social arată de ce eradicarea ei, care implică o egalizare a statutului și demnității indivizilor unul în raport cu altul, este justificată. În acest sens, taxarea progresivă (atât din perspectiva dimensiunii averii, cât și a timpului), în măsura în care aceasta are funcția de a preveni acumularea averilor în timp, și, astfel, segregarea economică, este justificată.  

     Autorul discută, de asemenea, obiecții din partea libertarianismului de dreapta la adresa taxarii pe moșteniri (și implicit, la adresa schemei Rignano). Autorul consideră mai multe obiecții, însă aș vrea să mă concentrez aici pe discuția lui asupra obiecției conform căreia o schemă de taxare precum schema Rignano ar avea consecința nedorită de a reduce economisirile și acumulările de capital necesare creșterii economice. Autorul răspunde acestei obiecții susținând că există o ,,diviziune a muncii” între economisire și împrumut, și că o permitere a acumulării averilor prin stimulente fiscale ar atrage după sine creșterea economisirii și scăderea împrumutului, ceea ce ar face ,,auto-ruinătoare” însăși activitatea de economisire, din moment ce economisirea este profitabilă doar în cazul existenței unui proces corespunzător de împrumut. Dacă, ca rezultat al politicilor fiscale relaxate, tot mai mulți indivizi au tot mai mult capital, rezultatul ar fi că tot mai puțini cer capital pe piață, iar astfel tot mai puțini investesc. Problema cu acest argument este, însă, că divizarea sarcinilor între economisire și investiție, nu implică în mod necesar, o divizare a muncii între indivizi. Existența formei juridice a corporației asigură, spre exemplu, posibilitatea ca acei indivizi care economisesc capital să îl și investească (în acest sens, împrumutul nefiind necesar pentru investiții), astfel încât creșterea economisirii și a ofertei de capital nu conduce în mod necesar la scăderea investițiilor. Oportunitatea crescută pentru cât mai mulți indivizi de a acumula capital (prin politici fiscale laxe) nu presupune, în mod necesar, o reducere în numărul celor care fac investiții, ci, dimpotrivă, presupune chiar o creștere a lor. Însă, un argument mai robust împotriva obiecției privind economisirile ar fi, cred, acela că, de fapt, din punct de vedere empiric, o relaxare a politicilor fiscale nu atrage după sine o creștere economică, ci, dimpotrivă, așa cum arată experiența Statelor Unite și a Europei de Vest, scăderea ratelor mari de taxare începând din anii 1980 se corelează cu o scădere a nivelului de creștere economică (cf. datele în Maddison, The World Economy. Historical Statistics, OECD, 2006). Astfel, avem motive să credem că implementarea unui proiect precum cel al schemei Rignano, pe temeiuri egalitariste, nu implică o sacrificare dăunătoare a creșterii economice, ceea ce întărește atractivitatea poziției apărată de Halliday în această lucrare.

Simona Prilogan

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s