Odată ce ai ales speranța, totul este posibil

Frânturi de amintiri stau înrămate pe coama timpului, amestecând nostalgii și resentimente într-o cupă ciobită, revărsând câte o lacrimă din când în când, într-un tandem indecis. O lacrimă pentru durerea ceasurilor peculiare, alături de cea pentru bucuria izbânzii ce a urmat…

Hectarul cu legume se insiruia cuminte sub umbrele înserării, în timp ce soarele încă dogorea amețitor. Culegeam ardeii, în timp ce gândul îmi zbura hai-hui departe, departe. Imagini se împleteau nemiloase la poarta imaginației, pline de aleanuri îmbrăcate în culorile speranței. Un roșu intens plin de dorințe îmi ploua torențial în suflet, în timp ce lacrimile neputinței îmi spălau obrajii. Totul părea că s-a sfârșit, că universul mi se prăbușise oarecum într-un hău înnegrit de griji cotidiene. Balaurii prejudecațiilor jucau tontoroiu cu deznădejdea în curtea existenței ce devenise mult prea strâmtă și neîncăpătoare. Acolo unde trenurile deciziilor incorecte își făcuseră haltă și se incăpățânaseră să pună toată povestea în cârca uneia dintre cele mai uzate clișee: iubirea. Tot acolo, fulgerul de foc mistuise viitorul, preschimbând prezentul într-o poțiune otrăvitoare.

Seara era însă prietena mea, ne alintam împreună printre minutele de foc ale apusului, mângâind cupa soarelui cu zâmbete pline de speranță, în timp ce ziua se pitea obosită printre fâșiile amurgului, lăsând sufletul să își soarbă ceaiul cu visare. Grădina râdea fericită în timp ce îmi continuam “recoltatul”. Ardeii iuți se nimereau să fie ultimii. Toată marfa era deja încărcată în mașină, băieții porniseră spre casă în timp ce mister Z se răsfăța cu un rom scufundat în bere la bodega de la marginea satului. 

…Departe, departe… eram cu mintea foarte departe; un nu-știu-ce îngemănat cu un nu-știu-unde făceau poteci de lumină printre gânduri. Ideile se ițeau timide, foarte timide, precum o prelungire a educației în care timiditatea și lipsa de îndrăzneală erau pecetluite că fiind virtuți de taină ale femeii. Tot acolo însă, un soi de zeiță a războiului curăța cărarea de prejudecăți, lăsându-i inimii loc verde de îmbărbătare iar minții dăruindu-i cărămizi de îndrăzneală spre a-și întări podul speranței.

A trecut mai bine de o decadă de atunci. Povestea se despică greu în patru, pentru că din ea încă mai curge o durere înăbușitoare. Dar, în definitiv, la ce bun să mai disecăm nuanțele trecutului? Cui i-ar mai aduce beneficii? Prezentul în schimb zâmbește într-un azi plin de îndrăzneală și optimism. Nu pentru că totul a fost și este simplu, albastru și clar. Nici vorbă. Surâde senin pentru că încă este viață în făptura aceasta atât de delicată. Pentru că a învățat să spună Nu! abuzului, a îndrăznit să cuprindă iubirea în nuanțele ei adevărate, a convertit nemulțumirea în remediu, pășind cu încredere în lumina adevărului. Ah, și să nu uit, pentru că este esențial (prietenii știu de ce!), pentru că a îndrăznit să poarte pantofii cu toc!

Nimeni nu este stăpân pe viitorul sau, la fel nici eu. Nu știm încotro ne vor duce cărările, cert este doar prezentul. Așa cum îl construim, trăim, simțim, împletim, secundă cu secundă.

Cu mai bine de 10 ani în urmă, în timp ce făceam o muncă cinstită, vânzându-mi produsele agricole din hectarul pomenit mai sus, în piața Dunărea din Hunedoara, un domn ajuns la o vârstă venerabilă, supărat că nu am acceptat să îi vând marfa pe un preț de nimic, mi-a adresat două cuvinte pe care nu le voi uită niciodată: Precupeața pwlii!  Pe dumnealui l-am iertat, evident, însă cuvintele îmi sunt tristă amintire pentru că reflectă ciobitura din gradul de educație al unui segment de generație ce ar fi trebuit să ne fie model. Ar fi trebuit… Las însă judecata în mâna divinității, păstrându-mi doar spiritul de observație. (A nu se încurca cele două!) În rest, precupeața chiar a pus suflet în ceea ce a făcut. Pentru că i se intregise sub privire toată minunea pământului!

Revin la cuvintele din titlu: Odată ce ai ales speranța, totul este posibil… Este o seară linistită de mai iar Tamisa îmi zâmbește șugubeață de la o fereastră.  Un albastru senin îmi desenează bucurie pe eșarfa gândului. Un nu-știu-unde a prins deja contur într-un buchet de locuri în care umanitatea, pasiunea și bunătatea sunt ingredientele cele mai importante dintr-un acel nu-știu-ce hașurat timid în desenele trecutului. 

Simona Prilogan, Londra, 19 mai 2021

2 comments

Leave a Reply to elenamarinalexe Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s