Recenzie: Michael Moehler, Minimal Morality. A Multilevel Social Contract Theory, Oxford University Press, 2018

În această lucrare, Michael Moehler argumentează că derivarea unui set minimal de principii morale din raționalitatea instrumentală pură este posibilă, iar că un astfel de set este dezirabil pentru a reglementa interacțiunile sociale în societățile umane contemporane, care, conform lui, sunt caracterizate nu numai de o diversitate a perspectivelor morale liberale (a doctrinelor comprehensive rezonabile, în termenii lui Rawls), dar și de co-existența perspectivelor morale non-liberale, și a celor non-morale. Autorul susține că, dată fiind această diversitate, ar trebui să gândim, o teorie contractariană pe două niveluri. Primul nivel este caracterizat de ceea ce autorul numește ,,moralitate tradițională”, adică acel set de reguli pe care agenții le urmează pentru temeiuri non-instrumentale, care, deși este posibil să fi evoluat în manieră humeană, poate fi înțeles ca rezultatul unei deliberări și a unui acord ipotetice. Autorul consideră că tradiția liberalismului politic, de la Rawls la Gaus, intră sub această sferă a moralității tradiționale, în măsura în care această tradiție este preocupată de identificarea unor trăsături comune, constând în rezonabilitate și capacitatea de a urma reguli în mod non-instrumental, care fac posibilă cooperarea între indivizi cu perspective morale diferite. Însă, dat fiind faptul că această tradiție de gândire, conform autorului, nu este capabilă să dea răspunsuri privind interacțiunea socială cu agenți non-rezonabili, este nevoie de conceptualizarea unui al doilea nivel al contractului social, a cărui termeni să poată fi comprehensibili nu numai agenților cu motivații morale, ci și celor care sunt în mod exclusiv ghidați de o raționalitate instrumentală. Provocarea este nu aceea de a demonstra modul în care moralitatea obișnuită, tradițională, poate fi acceptabilă de către scepticul moral date fiind premisele acestuia acceptând doar raționalitatea instrumentală, ci, dat fiind faptul că această moralitate este ininteligibilă, în primă instanță, scepticului moral, provocarea este dacă, și cum poate, fi găsit, un set mult mai slab de reguli morale, separat de moralitatea tradițională, care să poată fi nu numai inteligibil unei raționalități instrumentale, ci și acceptabil acesteia. În acest sens, cel de-al doilea nivel al contractului social, pe care autorul îl numește ,,moralitate instrumentală”, sau ,,moralitate minimală”, are un nivel de generalitate mai mare decât primul nivel al contractului social. Din cauza costurilor mai ridicate de negociere între agenții morali și cei non-morali, setul de reguli care le guvernează interacțiunea nu poate fi decât mult mai general decât setul de reguli pe care aderenții moralității tradiționale îl urmează. În acest sens, teoria contractariană a autorului, pe două niveluri, în măsura în care pleacă de la specific înspre general (astfel încât termenii care guvernează cel de-al doilea contrcat nu sunt dependenți de termenii care guvernează primul contract) este diferită de teoria contractului social în două stadii, al lui Buchanan, care pleacă de la general (reguli constituționale) la specific (reguli post-constituționale), facând ca termenii celui de-al doilea contract să depindă de termenii primului contract.

      Teoria contractariană a autorului diferă de o teorie contractualistă, precum cele ale lui Harsanyi și Rawls, în sensul în care nu modelează situația de negociere între agenți ca depinzând de o perspectivă morală specifică, ci, dimpotrivă, urmărește să demonstreze modul în care situația de negociere, lipsită de asumpții morale, poate genera reguli morale. Chiar dacă Harsanyi și Rawls au modelat decizia pe care agenții o iau sub vălul ignoranței ca pe o decizie rațională, modul în care au conceput detaliile acestei decizii (dincolo de faptul că vălul ignoranței, prin sine, operaționalizează o perspectivă morală a imparțialității) este dependent de asumpții morale. În acest sens, autorul argumentează că disputa dintre Harsanyi și Rawls, privind luarea deciziilor raționale sub condiții de incertitudine este nu o dispută tehnică, ci una informată de asumpții morale diferite. În timp ce Harsanyi susținea că agenții sub vălul ignoranței asignează probabilități egale fiecărei situații sociale în care ei pot ajunge după ridicarea vălului (astfel încât ei adoptă o regulă analoagă celei de a maximiza utilitatea așteptată, anume o regulă prin care ei maximizează utilitatea dintr-o situație socială multiplicată cu probabilitatea respectivei situații), Rawls susține că agenții sub vălul ignoranței nu sunt capabili să asigneze probabilități deloc, ceea ce face rațională adoptarea regulii maximin (de a selecta distribuția a cărei cea mai dezavantajoasă situație este cea mai avantajoasă). Autorul argumentează că disputa privind asignarea probabilităților nu este una în întregime tehnică, aducând ca argument faptul că, deși Harsanyi și-a motivat alegerea pe baza așa-numitului principiu a rațiunii insuficiente, Harsanyi însuși a recunoscut, în scrierile sale târzii, că acesta este îndoielnic (în măsura în care vrea să infereze o propoziție pozitivă – probabilitități egale – din absența completă a informației). În schimb, argumentează autorul, putem vedea cel mai bine problema asignării probabilităților ca dependentă de asumpții morale. În cazul lui Harsanyi, dat fiind faptul că o regulă de maximizare a utilității așteptate presupune că utilitățile din diferitele stări posibile sunt cântărite în funcție de probabilitatea lor, probabilitățile egale asigură că utilitățile (pe care fiecare agent le-ar avea într-o situație socială) sunt cântărite în mod egal. Această regulă face abstracție de agenții care ar veni să posede respectivele utilități după ridicarea vălului. În acest sens, asumpția morală a impersonalității subîntinde alegerea rațională sub vălul lui Harsanyi. Regula de alegere al lui Harsanyi, bazată pe echiprobabilitate, implică, așadar, faptul că nu există o diferență semnificativă moral între o utilitate redusă și o alta mult mai largă, ceea ce însă, conform lui Rawls, nu este în mod necesar justificabil persoanelor, care sunt purtătorii respectivelor utilități. Rawls, plecând de la premisa morală că decizia de sub vălul ignoranței trebuie să fie justificabilă agenților după ridicarea vălului, a asumat că alegerea de sub văl nu trebuie centrată pe utilități în abstracție de purtătorii acelor utilități, într-un mod care plasează alegerea sub standardul unei egalități abstracte a utilităților (făcând ca utilitarianismul mediei, care rezultă din poziția originală al lui Harsanyi, să nu fie justificabil persoanelor a căror utilități reduse, în urma ridicării vălului, sunt contrabalansate de utilitățile ridicate ale altor persoane), ci, dimpotrivă, trebuie centrată pe purtătorii însăși ai utilităților, ceea ce are implicația că, pentru a preveni impersonalitatea caracteristică lui Harsanyi care neagă autonomia persoanelor, Rawls este nevoit să asume că agenții nu pot asigna probabilități stărilor sociale în care ei pot ajunge, fapt ce previne adoptarea unei reguli de alegere care tratează utilitățile în mod egal fără a da considerație autonomiei persoanelor cărora le-ar fi alocate respectivele utilități după ridicarea vălului.

      Această discuție a teoriilor contractualiste evidențiază contrastul cu teoria contractariană propusă de către autor, care nu pleacă de la asumpții morale în derivarea unei reguli de negociere și, în consecință, a contractului rezultând din negociere. Autorul adoptă un fel de văl al ignoranței, însă acesta nu are funcția de a modela o perspectivă morală a imparțialității, ci numai funcția de a abstractiza procesul de alegere într-o manieră suficient de largă pentru a asigura faptul că negocierea este condusă din perspectiva unei pure raționalități instrumentale (care este posibil să nu fie instanțiată în mod exact în realitatea empirică). În acest sens, unitatea de decizie în procesul de negociere este ceea ce autorul numește homo prudens, o contraparte normativă a modelului idealizat de homo economicus. Dat fiind faptul că întreprinderea autorului este una normativă, criticile aduse modelului homo economicus nu îl afectează. Ne putem întreba, însă, ceea ce autorul nu o face, dacă exigența de a justifica ceva – orice – unui agent non-moral empiric, maximizator de utilitate, din perspectiva unei pure raționalități instrumentale – pe care, asemănător legilor logicii, el nu ar putea să nu o accepte – nu este ea însăși o exigență morală, pe care un agent non-moral nu ar înțelege-o ca atare – poate el să înțeleagă nevoia de a justifica ceva (altfel spus, rațiunea, temeiul sau motivația de a justifica, și nu ceea ce este justificat ca atare) din perspectiva unui standard normativ,  care nu este în întregime deductibil din motivațiile sale egoiste? nu este nevoie de o perspectivă esențialmente non-egoistă pentru a înțelege nevoia unei justificări dintr-un standard care, idealizând motivațiile egoiste, transcende, ipso facto, motivațiile egoiste pe care le posedă cineva?, și, drept urmare, dacă standardul însuși de justificare nu este o asumpție morală sau cvasi-morală ilicită.

       Evidențiind modul în care teoria contractariană propusă de el diverge de contractualism prin faptul că nu asumă perspective morale pentru a infera reguli morale, autorul arată, însă, că un alt proiect contractarian, cel al lui David Gauthier, urmărind aceleași scopuri ca acelea ale autorului, anume de a argumenta că un set de reguli morale poate fi adoptat de către agenți exclusiv pe baza raționalității lor instrumentale, eșuează tocmai prin faptul că modelează situația de negociere într-un mod care trădează asumarea unei perspective morale. În situația de negociere, Gauthier consideră că o măsură a raționalității alegerii unei alternative nu este doar diferența de utilitate pe care această alternativă o aduce unui agent, în raport cu punctul de dezacord (utilitatea din faza pre-negociere), ci, de asemenea, distanța respectivei alternative în raport cu cea mai favorabilă alternativă pe care agentul poate să o aleagă. Astfel, din moment ce alegerea unei alternative reprezintă o concesie relativă pe care un agent o face în raport cu cea mai favorabilă alternativă, opțiunea pentru doi sau mai mulți agenți care negociează este aceea de a alege alternativa care, pentru fiecare, este cel mai puțin departe de cea mai favorabilă alternativă. În acest sens, regula de a minimiza concesia relativă maximă pe care agenții raționali o adoptă nu acordă un avantaj fiecărui agent proporțional cu capacitatea sa de amenințare (așa cum face soluția Nash, care ia în calcul doar diferența unei alternative în raport cu punctul de dezacord, nu și distanța ei față de alternativa preferată). În acest sens, puterea de negociere a unui agent nu este dată numai de către capacitatea sa de amenințare, ci și de către distanța de alternativa sa preferată, ceea ce are ca efect, înzestrarea agenților cu o slabă capacitate de amenințare cu un avantaj proporțional mai mare decât cel al agenților cu o capacitate de amenințare ridicată, doar pentru faptul că, într-o interacțiune dictată doar de regula avantajului în funcție de capacitatea de amenințare, primii pierd mai mult (sunt mai departe de alternativa preferată) decât cei din urmă. Dar, conform autorului, modelarea în acest fel a situației de negociere presupune introducerea unei asumpții morale care constrânge agenții să își modereze, în mod irațional, avantajul conferit de capacitatea de amenințare, prin luarea în considerație a pierderii în raport cu un punct ideal pe care aplicarea acestei capacități de amenințare ar putea să o aibă pentru ceilalți. În schimb, în modelul autorului, nu există constrângeri externe, morale, asupra avantajului conferit agenților de către capacitatea lor de amenințare (ci doar constrângeri endogene, izvorând din raționalitatea instrumentală a agenților).

     În plus, autorul diverge de contractarianismul lui Gauthier și în faptul că el aderă la conceptualizarea raționalitatății instrumentale în sensul ortodox, și nu în termenii interpretării lui Gauthier a raționalității instrumentale ca ,,raționalitate constrânsă”, care implica faptul că este rațional pentru un agent să își dezvolte dispoziția de a urma reguli când acestea nu îi aduc un beneficiu curent, pentru că, pe termen lung, urmarea acestor reguli este benefică (pentru raționalitatea instrumentală în sens ortodox, dimpotrivă, nu este rațional ca un agent să urmeze astfel de reguli). Problema la care reinterpretarea de către Gauthier a raționalității instrumentale era o soluție este aceea a motivației agenților de a urma o regulă. Anticiparea acestei probleme de către agenți poate submina însăși motivația lor de a adopta o regulă, în primă instanță. Dat fiind faptul că poate fi rațional pentru un agent să pretindă că va coopera, și să defecteze când celălalt agent cooperează, iar anticiparea acestui fapt poate duce la non-cooperare din partea tuturor în interacțiunea cu respectivul agent, ,,raționalitatea constrânsă” oferă, în mod implicit, o soluție și acestei probleme. Dacă agenții sunt raționali în mod ,,constrâns” și fiecare știe despre celălalt că este rațional în sensul acesta (Gauthier introduce asumpția ,,translucenței” pentru a asigura acest rezultat), atunci acordul unui agent că va coopera este, în sine, un angajament credibil că va respecta norma de cooperare, ceea ce motivează pe ceilalți să adopte o asemenea normă în interacțiunea cu respectivul agent.

      Autorul, respingând interpretarea raționalității instrumentale ca ,,raționalitate constrânsă”, și, implicit, capacitatea agenților de a se angaja în mod credibil în raport cu ceilalți, susține că aceștia trebuie să adopte o regulă de cooperare care să fie capabilă să suplinească însăși incapacitatea lor de a se angaja credibil. Dacă un agent nu are motivație să adopte o normă de cooperare, pentru că se așteaptă să fie înșelat, atunci ceea ce îl poate convinge este o normă care asigură, în fiecare instanță de cooperare, un nivel minim de utilitate, pe care agentul nu îl pierde în cazul în care celălalt defectează. Putem identifica (pentru a face argumentul mai intuitiv, introduc aici terminologie care nu se regăsește în lucrarea de față, dar căreia, cred, îi este fidelă), deci, două niveluri ale cooperării/defectării din partea lui B în raport cu A: un nivel care asigură existența stratului minim de utilitate lui A, precum și un nivel privind utilitatea pe care A poate să o obțină peste stratul minim de utilitate. În acest sens, din moment ce B, chiar dacă intenționează să defecteze la cel de-al doilea nivel (făcând ca agentul să piardă utilitatea peste nivelul minim, pe care B i l-a promis), nu are niciun motiv să defecteze  la primul nivel, astfel încât A să piardă minimul de utilitate, pentru că, în absența acestui minim, A nu are niciun motiv să intre în cooperarea cu B. Din moment ce B ar pierde nu numai beneficiile cooperative aduse de sitauția în care atât el, cât și B cooperează, dar, mai important, el ar pierde beneficiile aduse de situația în care A cooperează, iar el defectează, care sunt mai mari decât beneficiile pe care el le-ar obține în oricare altă situație, este irațional pentru el să nu urmeze o normă de cooperare care îi asigură lui A un minim de utilitate. Faptul că suportul lui B pentru o normă de cooperare este rațional, A nu are niciun motiv să nu își dea acordul cu privire la respectiva normă (asumând că A știe că B acționează doar pe baza raționalității sale instrumentale în sens ortodox). În acest sens, atât A, cât și B, adoptă, exclusiv pe baza raționalității lor instrumentale, o normă de cooperare care asigură un nivel minim de utilitate, și, peste acel nivel, câștigurile dintre agenți sunt alocate în funcție de capacitatea brută de amenințare.

      În acest sens, este rațional pentru agenți să se auto-constrângă în sensul introducerii unei limite cu privire la cât de mult avantaj pot obține de pe urma capacității lor de amenințare. Este rațional să adopte o regulă care, pe de o parte, asigură un nivel de utilitate (puțin) mai larg decât cel din punctul de dezacord, pentru că în acest fel, tuturor le sunt date stimulente să coopereze, dar, care, pe de altă parte, permite agenților cu capacitate de amenințare mai mare să își însușească întreg surplusul cooperativ situat peste nivelul minim de utilitate. Asigurarea nivelului minim de utilitate de către cel puternic pentru cel slab este prețul rațional pe care cel puternic trebuie să îl plătească pentru a beneficia de avantajele aduse de cooperarea celui slab. Ca atare, regula morală pe care agenții exclusiv maximizatori de utilitate au motive să o adopte este una care prescrie (i) fiecăruia după nevoile sale de bază (nivelul minim de utilitate, care diferă în funcție de context și de nivelul de resurse aflate la dispoziția agenților), și (ii) peste acest nivel, fiecăruia după capacitatea sa de amenințare. Conform autorului, această regulă morală instrumentală sprijină instituții precum cele ale statului bunăstării, în măsura în care acest stat garantează membrilor cooperativi ai societății un nivel minim de securitate economică, și, în măsura în care, deasupra acestui nivel minim, legile pieței determină în mod exclusiv alocarea resurselor între agenți. Problematic este, însă, faptul că societățile largi nu corespund unui model idealizat de negociere și că, date fiind costurile ridicate de identificare a non-cooperării, poate fi tentant pentru agenți să defecteze de la norma de a asigura un nivel minim de utilitate tuturor, în măsura în care toți ceilalți respectă această normă. Autorul recunoaște această problemă, însă vede comportamentul defectiv mai mult ca pe o greșeală, decât ca o cerință a raționalității instrumentale (p. 174). Însă, pare evident că în societățile largi și anonime, dacă toți ceilalți cooperează pentru a asigura nivelul minim de utilitate și, ca atare, pentru a asigura bunul public al ordinii cooperative (nimeni nu cooperează dacă nu îi este asigurat un nivel minimal de utilitate), iar acțiunea cooperativă al lui A nu face nicio diferență cu privire la producerea bunului public în speță, este irațional pentru A să renunțe la prospectul de a câștiga un beneficiu în plus prin non-cooperare. În societățile largi și anonime, spre deosebire de modelul de negociere idealizat al autorului, non-cooperarea (când toți ceilalți cooperează) nu se transcrie în deprivarea motivării celuilalt de a coopera, iar, ca atare, un agent rațional nu mai are motive atât de puternice pentru a-și limita defecțiunea prin regula morală minimală discutată de către autor.

© Simona Prilogan

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s